Filmul Ancăi Damian (văzut din păcate mai mult la festivaluruile de film din afară, unde a fost şi premiat) readuce animaţia la adevăratul ei rost, acela de a capta dramele umanităţii aşa cum un reportaj hiperrealist nu o poate face: prin imortalizarea acelui moment efemer, dar incredibil de persistent datorită urmelor lăsate la nivelul conştiinţei, în care se întâlnesc, înaintea dezastrului, explozia lirică, speranţa luminoasă, încrederea în umanitatea celuilalt şi măreţia fragilităţii cu faţa hâdă, cotropitoare şi zdrobitoare a istoriei scrise de cel aflat în poziţie de forţă, pe care memoria recuperată de luciditatea colectivă îl va condamna postum, când dezastrul s-a produs deja.

Muntele magic (The Magic Mountain) te face să reconsideri importanţa unui desen animat în păstrarea memoriei, spunând povestea alpinistului şi pictorului angajat în rezistenţa anticomunistă Adam Jacek Winkler, a cărui viaţă devine odiseea ce leagă istoria Occidentului de traumele mai puţin cunoscute ale Orientului de la graniţele sovietice. Adam Jacek Winkler face parte din galeria eroilor pe care sfârşitul unui război mondial înseamnă începutul unei alte lupte, împotriva comuniştilor. Dar în cazul său, este o luptă aparte, demnă de un eroism spectaculos cu detalii exotice, un periplu care îl alungă din Polonia anilor ’60 pentru a-l trimite în exilul parizian destinat multor artişti fugiţi în acea vreme de regimurile dictoriale din ţara lor, apoi îl aduce în preajma generalului afgan Massoud, care, la rândul său, lupta împotriva invaziei sovietice, fiind ucis până la urmă de talibani.

Asociate jocurilor copilăreşti şi rolului decorativ în fabrica de poveşti vandabile precum un medicament pentru liniştirea celor mici, desenele animate s-au îndepărtat de estetic, de simbol, de alegorie. Îşi recapătă însă demnitatea artistică prin compoziţiile din poveştile adevărate ale Ancăi Damian. Prin îmbinarea cinematografică a desenului bidimensional, a crochiurilor, a graficii, a picturii naive ce aminteşte de avangardiştii est-europeni ajunşi la Paris şi a colajelor dadaiste ce includ şi decupaje din ziare sau fotografii-document, regizoarea le demonstrează adulţilor cât de serioasă este animaţia atunci când este readusă la matca unor compoziţii plastice mişcătoare, a unor tablouri ce sunt mai mult decât un scop ludic, destinat amuzamentului fără mesaj. Folosindu-se de candoarea, dar şi de luciditatea incisivă a unei animaţii care şi-a redobândit valoarea artistică din era în care publicaţiile serioase apelau la artişti pentru a trata estetic satira politică sau protestele cu mesaj social, regizoarea a scris cu duioşie, compasiune şi jocuri de culori -menite să transforme ecranul într-o gelerie vie- cronica unei existenţe apăsătoare, marcate de înfrângeri şi de o singura victorie, mereu tardivă. Este acea victorie asigurată de capricioasa persistenţă a memoriei istorice abia după mutilarea biografiei în lupta pentru libertate, întotdeauna inegală.

În compoziţiile şi nuanţele care bucură ochiul se găseşte adevărul! îţi vine să le spui celor care nu-i dau crezare unei animaţii. Munţii şi formele din hârtie pictată, colajele în care unele siluete ies în relief, penele în culori de foc ale unei păsări mitice pe un fundal întunecat, urmele de pensulă ce se mişcă în ritmul frenetic al unei mâini ce descătuşează culoarea precum un copil entuziasmat de primele acuarele, cartoanele din care au fost create oraşe, forme de relief şi peisaje sau decupajele din fotografii alb-negru nu sunt deloc mai prejos în competiţia cu documentarele sau reportajele riscante atunci când vor să capteze adevărul unei existenţe-simbol pentru lupta anticomunistă. Doar că arta plastică devenită un mix de tehnici vizuale prelucrate cinematografic în mâna Ancăi Damian are un mare atu. Poate capta realitatea ignorând ororile înregistrate de retină în cortegiul unui realismul brutal şi o poate reinterpreta într-o poveste la persoana I, în care datele istorice să fie vizibil eclipsate de trăirile afective fără a distorsiona adevărul. Doar că o va face în propriul stil, amintind că în pictură adevărul nu se obţine mereu prin imitarea vizuală până la oglindire a realităţii, ci prin îmbinări insolite de tehnici, nuanţe, stiluri sau curente, iar Ancăi Damian nu-i scapa nimic. De la simplitatea acuarelei şi a picturii bidimensionale ce îţi oferă un răgaz cromoatic securizant în faţa destăinuirilor, precum duioşia copilăriei în faţa relatărilor despre pierderi, exil şi război, la adâncimea tridimensională căpătată de unele colaje în stilul dadaist, trăirile personajului central narate pentru fiica lui la persoana I străbat metamorfoze transformate în compoziţii eclectice. Ai pur şi simplu impresia că asişti la un dans frenetic al stilurilor, la o participare fucundă a fiecărei tehnici, venite s ofere ce are mai bun pentru a transforma în culoare, mişcare şi compoziţii eclectice spasmele sufleteşti, alternanţa dintre speranţă şi epuizare sau zvâcnirile autoironice menite să impiediece alunecarea unui revoluţionar în fanatism.

Liniile nervoase ce par trasate de o mână invizibilă care desenează o poveste chiar în faţa ta, urmând să lipească nişte decupaje, apoi să-ţi ofere un răgaz oniric în timp ce prin faţa ochilor trec aripile unei păsări desprinse din basmele orientale, devin echivalentul unui ritm narativ cu succesiuni febrile ce descriu entuziasmul combativ al unei camaraderii, dar şi dezolarea ce ispiteste apropierea nefastă a pierderii unui sens existenţial redus la crezul urmat până-n pânzele albe. În povestea vizuală spusă de Anca Damian străbaţi toată istoria unei răni deschise prin masacrul de la Katyn şi pansate prost folosindu-se bucăţile unei cortine de fier. Este povestea clasică a unui om care i se opune unui colos înspăimântător, dar atipică într-o reprezentare a realismului vizual în care limbajul plastic începe să preia adevărul fotoreportajelor şi al documentelor, cărora le imprimă acele impresii de neuitat când reinterpretarea unei biografii pline de traume, lupte inegale împotriva dictaturii şi tragedii colective se infiltrează în memorie cu forţa simbolurilor, a imaginilor ce îi permit destăinuirii la persoana I să alunece între amintirile brutale şi oniricul invadat de metafore şi alegorii, ce pot restaura încrederea în supravieţuirea umanităţii prin forţa vindecătoare a poveştilor spuse prin artă.

Când apelează la codurile unui limbaj plastic plin de varietate şi foarte bine dozat în trecerea de la o tehnică picturală la alta, Anca Damian este departe de a separa verosimilul de lumea simbolurilor asociate unei viziuni personale asupra realităţii. Prin cuvintele personajului său, ce însoţesc fiecare modificare a compoziţiilor succedate pe ecran, ca într-o galerie mişcătoare, îţi creează iluzia descoperirii unui jurnal secret, devenit o scrisoare testamentară peste timp, adresată de pictorul revoluţionar fiicei sale, pe care o învaţă regulile supravieţuirii psihologice, spuse cu solemnitatea unor precepte sacre.

Muntele magic, dincolo de a fi semnul unei identităţi cinematografice, ar putea fi începutul unui nou tip de realism în redarea lumii interioare, a intimităţii introspective. În simbioza de tip artă vizuală-documentar-lumea exterioră-autodezvăluire, descoperi un realism pictural în care trecătorile, munţii, străzile Parisului sau gările exilului par machetele din vitrina unui magazin pentru copiii născuţi bătrâni, iar cerul înstelat deasupra afganilor ce luptă împotriva sovieticilor nu are liniile ce palpită de viaţă in tabourile lui van Gogh, ci doar tristeţea milostivă a unui orizont albastru nelumesc, mutat de Chagall din cartierele sale forfotitoare pentru a sta şi deasupra celor aproape uitaţi la marginea unui imperiu sau a hărţii unui teritoriu familiar, numit şi lumea civilizată de cei care nu vor să iasă din zona de confort nici măcar atunci când revizitează istoria.